☰ Meniu

DEX cuvinte cu M - dicţionar explicativ român

M

M s. m. invar. A șaisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană sonantă oclusivă nazală (2) bilabială). [Pr.: me].


M

M (Scris cu majusculă) Simbol matematic pentru numărul 1000, în sistemul roman de scriere a numerelor.


M

m2 (sunet) [cit. ] s. m., pl. m


M

M s. m. invar. A cincisprezecea[1] literă a alfabetului, numită „me”, și sunetul care îi corespunde.


M

M s. m. invar. 1. A șaisprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă (consoană sonantă ocluzivă nazală bilabială). 2. (METR.) Simbol pentru prefixul mega-. 3. (FIZ.) Simbol pentru mach. 4. Simbol pentru cifra romană cu valoarea 1.000. 5. Simbol prin care se exprimă magnitudinea unui cutremur. 6. (LOG.) Simbol pentru termen mediu.


M

m (METR.) 1. Simbol pentru metru. 2. Simbol pentru mili-.


M

m (FIZ.), simbol pentru masă.


Madhyamika

MᾹDHYAMIKA (cuv. sanscrit „cale de mijloc”) subst. Școală filozofică budistă întemeiată de Nāgārjuna. Promovează detașarea de lumea reală, care este doar deșertăciune, considerând că adevărul se află dincolo de toate distincțiile și opozițiile dintre lucruri. A cunoscut o evoluție îndelungată semnificativă.


Mahayana

MᾹHᾹYANA (‹ fr.; cuv. sanscrit „calea lungă a mântuirii”) s. f. (REL.) Orientare preponderentă în sânul budismului, apărută în NV Indiei în sec. 1 d. Hr. și răspândită mai ales în China, Coreea, Japonia, Nepal, Mongolia. A introdus dogma mântuirii, a răsplătit după moarte (rai și iad) și un ritual fastuos prin ceremonial și prin arhitectura, sculptura și muzica auxiliare. V. hῑnayāna.


Malegaon

MᾹLEGAON, oraș în partea central-vestică a Indiei, pe râul Girna, la 257 km NE de Bombay; 342,4 mii loc. (1991). Ind. textilă (produse din bumbac și mătase). Centru agricol.


Malik Ibn Anas

MᾹLIK ibn Anas (pe numele întreg Abū ’Abn Allāh Mālik ibn Anas ibn al-Hārith al Asbahῑ) (c. 715-795), teolog musulman. Fondator al școlii malikite. Autor al primului compendiu de legi islamice privind probleme civile și religioase („Drumul netezit”), cel mai vechi tratat de drept musulman.


Manasa

MᾹNASA (în mitologia vedică), zeița ocrotitoare a șerpilor, dar și vindecătoare a mușcăturilor de șarpe. Potrivit tradiției, este fiica lui Șiva, născută de gândul acestuia (în sanscrită, mānasa „spirit, gând”).


M

m m. A treĭ-spre-zecea literă a alfabetuluĭ. Reprezentă [!] acelașĭ sunet labial ca și b, dar emis și pe nas. La Romanĭ reprezenta și numărul 1000, și (în acest caz) se născuse din CIC.


Maya

MᾹYᾹ2 (‹ fr.; cuv. sanscrit „iluzie”) subst. (În filozofia indiană) Forță miraculoasă; uneori, aparență înșelătoare, iluzie.


Maya

MᾹYᾹ (în brahmanism), zeiță creată de Vișnu, ca forță primordială feminină din care se naște lumea.


Mimansa

MῙMᾹNSᾹ (‹ fr.; cuv. sanscrit „cercetare”) s. f. Unul din cele șase sisteme ale filozofiei indiene sistematizate (înainte de sec. 2 î. Hr.) de semilegendarul Jaimini, în lucrarea „Mῑmāmsa-Sūtra”, care cuprinde două părți: purva-mῑmāmsa și uttara-mῑmāmsa. A promovat atomismul în cadrul unei concepții dualiste și a abordat probleme ale teoriei cunoașterii.


Musa Ibn Nusayr

MŪSA IBN NUSAYR (c. 640-718), general arab. Numit de califul al-Walῑd I guvernator (708) al Ifrikiyei (Tunisia de azi). A cucerit Maghrebul până la Maroc (708) și a supus (711-713) o parte din Pen. Iberică (Mérida, Toledo, Saragosa) cu ajutorul generalului Tarig ibn Ziyad.


M

M m. 1. a treisprezecea literă a alfabetului; 2. cifră romană în valoare de 1000.


Ma

mA, simbol pentru miliamper.


interj. v. măi.


1) Mă

1) mă pron. personal la ac. (lat. me, it. mi, fr. moi, sp. pg. me). Pe mine: mă doare picĭoru.


2) Mă

2) mă și măĭ, interj. de chemare adresată prietenilor, de mirare și de amenințare dușmanilor: Haĭde, măĭ! Haĭdețĭ, măĭ frațĭ! Măĭ, da viteaz e! Măĭ, da proștĭ sîntețĭ! Măĭ Tătare, ține-țĭ calu! Fugĭ de-aicea, măĭ Jidane! (var. din măre. Cp. și cu alb. moĭă, fa). – În est se adresează și femeilor: măĭ Marando! Cînd e maĭ cu furie, se zice și mî.


Mă/măi

!mă1/măi (fam.) interj.


Mă -mă Mă- -mă-

2, -mă, mă-, -mă- v. eu


mă! int. 1. de chemare către un bărbat (mai ales către un inferior sau intim); 2. de mirare: mă! [Și măi! cf. măre].


f. abreviațiune din dial mămă, mamă: mă-ta, mă-sa.


pron. pe mine. [Lat. ME].


Maar

MAÁR s. n. depresiune rotundă, ca un crater de dimensiuni relativ mici, mărginită de un val din tufuri vulcanice sau din material care nu este de origine magmatică. (< engl. maar)


Maar

MAÁR s.n. (Geol.) Depresiune rotundă, asemănătoare unui crater de dimensiuni relativ mici, mărginită de un val alcătuit din tufuri vulcanice sau din material care nu este de origine magmatică. [< engl. maar, fr. maar].


Maarri (al-maarri)

MAARRῙ (AL-MAARRI), Abū-al Alā Ahmad ibn ’Abn Allāh al-Maarrῑ (973-1057), poet clasic arab. Versuri cu caracter filozofic și satiric, remarcabile prin complexitatea rimei („Necesitatea inutilă”). Capodopera sa, „Epistola despre iertare”, va fi percepută de criticii literari ca o „Divina Comedie”.


  1 / 810  >

 
trafic