☰ Meniu

DEX cuvinte cu I - dicţionar explicativ român

I

I1 s. m. invar. A unsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (cea mai închisă (8) vocală, nerotunjită (2), din seria anterioară (3)). ◊ Expr. A (nu) pune punctul pe i = a (nu) reda esențialul într-o discuție, a (nu) sublinia faptele semnificative.


I

I2 interj. (Adesea prelungit sau repetat) Exclamație care exprimă surprindere, mulțumire, admirație, dezaprobare etc. – Onomatopee.


I-

I- elem. in1-.


I

I num. card. (Scris cu majusculă) Simbol matematic pentru numărul 1 în sistemul roman de scriere a numerelor.


I

i conj. – Și. Sl. i. Slavism cultural, fără circulație reală, sec. XVI. – Comp. iproci, conj. (și așa mai departe), din sl. i proče, înv.


I

i interj. – Exprimă surpriza sau uimirea. Creație expresivă, cf. hi. Se folosește și în formele iha, ihi, iho, ii, cf. tii.


I

i1 (literă) s. m. / s. n., pl. i / i-uri


I

i2 (sunet) s. m. pl. i


I / II

i3 / ii interj.


I -i I- -i-

i4, -i, i-, -i- pr. v. ea, el


I- -i -i-

i-, -i, -i- vb. v. fi


I

I s. m. invar. 1. A unsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocala cea mai închisă, nerotunjită, din seria anterioară). ◊ Expr. A pune punctul pe i = a reda esențialul într-o discuție, a sublinia concluzia, faptele semnificative. 2. (LOG.) Simbol pentru judecata particular-afirmativă. 3. Cifră romană având valoarea unu (1). 4. Simbol chimic pentru iod.


I-

i-, prefix cu valoare negativă (ex. ilogic, ilegitim).


I

i (MAT.), simbol pentru rădăcina pătrată a lui -1 (unitatea imaginară).


I

i m. A no?a liter? a alfabetulu? ?i care reprezent? [!] a tre?a vocal?, care are sunetu cel ma? înalt: un i, do? i sa? do? de i. Fig. A pune punctu pe i, a te explica exact ?i f?r? considera?iun?.


I

i pron. personal de pers. III sing. m. ?i f. la dativ în ainte [!] de le, -l, se: i le d? lu? sa? e?, i-l d? lu? sa? e?, i se d? lu? sa? e?. V. mi, ?i, ?i.


I

i interj. de bucurie: i! (sa?, ma? bine, iiii!) ce noroc!


I Ha

i, ha și i, haĭ, interj. care arată o bucurie care ar putea veni: i, haĭ! ce bine ar fi să vie!


I

I m. a noua literă a alfabetului.


I

i conj. pop. și (în vechiul stil de cancelarie): dovezi i mărturii AL. [Slav. I].


I

i int. exprimând o mulțumire deplină: i ! tare îmi pare bine !


î

Î s. m. invar. A douăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală închisă (8), nerotunjită (2), din seria medială).


î

î1 (literă) s. m. / s. n., pl. î / î-uri


î

î2 (sunet) s. m., pl. î


î

î m. Un sunet între i și u, ca´n rîdic, amîndoĭ, față de ridic, amundoĭ. Îl aŭ și Francejiĭ și Portughejiĭ, dar nu-l scriŭ (pg. chavena, ceașcă, pron. șávînî). Noĭ îl avem și´n cuv. latine, și´n cuv. străine (V. hîră, satîr). Litera î s´a dezvoltat din î cirilic (§ 62).


Ia

IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atenția ascultătorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian! 2. Iată! iacă1! uite! vezi! ian! ◊ Expr. Ia așa = numai așa, fără nici o intenție precisă. 3. Arată indiferența față de ceea ce urmează. 4. Introduce un răspuns. Unde te duci? – Ia, până la colț. Cf. bg. ja.


-ia

-IÁ suf. „a trece printr-o stare”, „a produce ceva”, „a acționa prin intermediul”. (< fr. -ier, cf. lat. -iare)


Ia

ia conj. (reg., înv.) sau ... sau, ori ... ori.


Ia

ia interj. – Servește pentru a atrage atenție. Creație spontană. Coincide cu sl. ja „și”, sb., cr. ja „așa” (Cihac, II, 145, credea că rom. provenea din sl.), mag. he (sursă a rom., după Pascu, II, 95), alb. ja, cf. sard. ea „iată”. După Philippide, II, 717, este o reducere de la iacà. Multe var.: ian(i), iane, ien(e), mai ales în Mold.; iacă, interj. (de la ia-că, deoarece ia a fost interpretat ca un imperativ ia (uită-te) că, interpretare greșită care apare și la haide, s.v. (după Diez, I, 161, iacă provine din lat. ecce, ca it. ecco; după Philippide, Principii, 92; Iordan, Dift., 49; REW 2822 și Buescu, RPF, II, 331, din lat. eccam, cf. Pascu, I, 102, mr. iaca; după Philippide, II, 717 din lat. eccum; după Scriban, din sb. jako „imediat”): iacătă, interj. (iată), în loc de iacă-te, cu aceeași interpretate a interj. ca verb (după Candrea, prin încrucișarea lui iacă cu iată); iată, interj. pare reducere a lui ia uite, cf. formulele vulg. ioite, iote, iete, ietă (după DAR, Candrea și Scriban, din sl. eto, bg. jato, cf. alb. jatë; cf. Procopovici, Dacor., X, 72-79). Interpretarea generalizată a lui iată, var. iacătă, ca vb. a condus la formarea unei serii de hibride gramaticale; ia(că)tă-mă, ia(că)tă-te etc. Această schimbare de categorie se explică ușor, mai ales dacă se are în vedere o mofonie cu ia, imperativ de la a lua.


Ia Neamule

ia, neamule! expr. v. ia cu pâine, neamule!.


  1 / 760  >

 
trafic