☰ Meniu

DEX cuvinte cu H - dicţionar explicativ român

H

H s. m. invar. A zecea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (consoană fricativă laringală, velară sau palatală (2)). ◊ Ora H = oră secretă, legată de momentul în care trupele pornesc la atac; moment stabilit pentru începerea unei acțiuni. [Pr.: ha].


H

H s. invar. (tox.) 1. hașiș. 2. heroină.


H+c

H+C expr. (tox.) heroină în amestec cu cocaină.


H

h1 (literă) [cit. haș / hî] s. m. / s. n., pl. h / h-uri


H

h2 (sunet) [vit. ] s. m., pl. h


H

H s. m. invar. 1. A zecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă, consoană constrictivă (sau fricativă) laringală. 2. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul si. 3. Simbolul chimic pentru hidrogen. 4. (METR.) Simbol pentru henry.


H

h 1. (FIZ.) Simbol pentru constanta lui Planck (h = 6,626076 • 10-36 J•s). 2. (METR.) Simbol pentru prefixul hecto- 3. Simbol pentru oră. 4. (GEOGR.) Simbol pentru înălțime, diferență de nivel sau altitudine deasupra nivelului mării.


Hafiz-i Abru

HĀFIZ-I ABRÜ (?-1430), istoric persan. L-a însoțit pe Timur Lenk în campaniile sale (1370-1405). Autor al unui „Compendiu de istorie” privind perioada preislamică, până la 1258.


Hajj ’umar Al- (’umar Ibn Sa’id Tal)

HᾹJJ ’Umar, al- (’Umar ibn Sa’id Tal) (1797-1864), conducător militar arab. Desemnat de viceregele Egiptului, Ibrahim Pașa, calif al Africii Negre. A convertit, cu forța, la islamism mari regiuni din centrul Africii. Imperiul creat de el a fost anexat de francezi (1897).


H

h m. A opta literă a alfabetuluĭ. Reprezentă [!] un sunet suflat (cum face pisica speriată) înrudit cu f și v, precum se vede din stuf-stuh, vulpe-hulpe. În limba latină, h se pronunța maĭ slab și n´a persistat în cea românească (habere-avere). În cuvinte ca hulpe, hultur provine din v. În unire cu c și g, nu servește de cît [!] să păstreze acestor litere sunetu gutural, ca în chem, chin, ghem, ghimpe.


H-o

h´o, V. vre-.


Honen

HŌNEN (pe numele adevărat Genkū; cunoscut și sub denumirile de Seishi-Mara, Hōnenbō Genkū, Urushima, Fujii Motohiko, Enkō Daishi, Ganso) (1133-1212), reformator religios japonez. Fondator al sectei Jōdo, una dintre principalele forme ale budismului japonez, având centrul la Kyōto.


Hojoki

HŌJŌKI [ho:dʒo:ki] („Însemnări din coliba mea”), lucrare japoneză (din 1212) aparținând genului eseistic, scrisă de călugărul budist Kamo no Chōmei, considerată capodoperă a stilului zuihitsu și, care cuprinde, în prima parte, referiri asupra unor evenimente neobișnuite sau a unor impresii de moment. În partea a doua, este prezentată viața sufletească a autorului, împăcat cu sine însuși, după ce a devenit călugăr budist.


Hojo

HŌJŌ, familie nobiliară japoneză din perioada Kamakura (1185-1333), întemeiată de H. Tokimasa (1138-1215), ai cărei membri au condus țara în calitate de regenți (1199-1333). După 1247, a controlat peste jumătate din provinciile japoneze, cunoscând apogeul sub H. Tokimune (1268-1284), care a respins invaziile mongolilor din 1274 și 1281.


Hoffding

HØFFDING [höfdiŋ], Harald (1843-1931), filozof danez. Prof. univ. la Copenhaga. Teoria lui H. asupra cunoașterii își află un puternic sprijin în psihologie. Spre deosebire de Kant, H. susține că, o dată cu dezvoltarea cunoașterii, se modifică și categoriile ce o fac posibilă („Gândirea umană”, „Conceptul de analogie”). Este și autorul unei „Istorii a filozofiei moderne”,


Hinayana

HῙNAYᾹNA (cuv. sanscrit, „calea îngustă a mântuirii”) s. f. (REL.) Sectă dogmatică apărută în sec. 1 d. Hr. în sânul budismului, fidelă doctrinei inițiale a lui Buddha; theravada. Răspândit astăzi în Sri Lanka, Uniunea Myanmar, Thailanda și Cambodgea. V. māhāyana.


Harun Ar-rașid

HᾹRŪN AR-RAȘID, calif arab (786-809) din dinastia Abbasizilor. În timpul lungii sale domnii, califatul (cu capitala la Bagdad), cunoaște o epocă de dezvoltare economică, politică și culturală, în pofida necurmatelor războaie cu bizantinii (791-809), cele mai multe victorioase. A stabilit relații cu Imperiul Chinez și, se pare, cu împăratul Carol cel Mare. Curtea sa, aflată un timp sub influența vizirilor de origine persană, era renumită prin bogăție și pentru rafinamentul și valoarea intelectualilor pe care-i adăpostea. Apare ca personaj principal în „O mie și una de nopți”.


Harer (harar)

HᾹRER (HARAR)m oraș în E Ethiopiei, la poalele M-ților Ahmer; 131,1 mii loc. (1994). Ind. alim. (uleiuri). Piață pentru cafea, tutun, fructe, animale. Prod. meșteșugărească. Academie militară. Colegiu agricol. Fundat în sec. 7 de emigranții din Hadramaut; capitala unui emirat (din sec. 16), H. a fost încorporat Ethiopiei (1887).


H

H m. a opta literă a alfabetului.


Ha

HA interj. 1. Exclamație care exprimă: surprindere; mulțumire; satisfacție (răutăcioasă). 2. (Fam.) Poftim? ce? cum? ♦ Nu-i așa? n-am dreptate? 3. (Repetat) Cuvânt care imită râsul în hohote. – Onomatopee.


Ha

ha interj.1. Exprimă surpriza. – 2. Imită rîsul. – 3. Subliniază o interogație. Creație spontană. Se folosește și în var. aha (sensul 1), (sensul 2), ho (sensurile 1 și 2), oho (sensul 1), hai (sensul 3); cf. hei, hohot. Sensul 2 impune adesea repetiția.


Ha

ha (METR.), simbol pentru hectar.


Ha

ha, interj. care (ca și și hi) arată rîsu: Ha! ha! ha! Ce comedie! – Altă interj. care arată întrebarea și care există și supt [!] forma haĭ saŭ aĭ. Nu țĭ-am spus eŭ? Ha? V. și haĭ 2.


Ha/ha-ha

ha/ha-há interj.


Ha

ha ! int. arată o surprindere, mirare sau o întrebare: zici c’ai scăpat, ha?


interj. 1. (De obicei repetat) Cuvânt care redă râsul, mai ales râsul forțat. 2. (Repetat) Cuvânt care redă plânsul. 3. Exclamație care exprimă mirare, neîncredere. 4. Cuvânt care exprimă o afirmație. [Var.: hî, hi interj.] – Onomatopee.


hă, interj. care arată rîsu, maĭ ales ironic: Hă! Hă! Hă! V. ha și hî.


Hă/hă-ha

hă/hă-hắ (pop.) interj.


Haakon

HAAKON [ha:ko:n] (HAKON, HAKAN), numele a șapte regi norvegieni. Mai importanți: 1. H. I cel Bun (935-961). A încercat să creștineze supușii. 2. H. IV Haakonsson cel Bătrân (1217-1263). A cucerit Groelanda (1261) și Islanda (1262), alipindu-le Norvegiei. 3. H. V Magnusson (1299-1319). A stabilit capitala la Oslo. 4. H. VI Magnusson (1355-1380). Prin căsătoria cu Margareta, fiica regelui danez Valdemar IV, a realizat uniunea perosnală a Suediei, Norvegiei și Danemarcii (1363). 5. H. VII (1905-1957). După invadarea țării de către trupele germane, s-a refugiat în Marea Britanie (1940-1945), de unde a organizat rezistența norvegiană împotriva ocupației.


Haakon

Haakon m. numele mai multor regi ai Norvegiei (935-1386). ║ HAAKON VII, regele Norvegiei, nepotul regelui danez Cristian XI, proclamat în 1905, în urma separării Suediei de Norvegia.


  1 / 367  >

 
trafic